„Uneori, e mai important ceea ce nu vezi, decât ceea ce vezi.”

Vă prezentăm astăzi o bijuterie cinematografică recondiționata digital, cu sprijinul Lindab Romania, de Marius Donici, tehno-magicianul Cinepub.

„O lacrimă de fată” este primul lungmetraj semnat ca unic regizor de directorul de imagine Iosif Demian. Filmul a stârnit un val de indignare în rândul autorităților, dar a fost proiectat în cadrul secţiunii „Un certain regard“ a Festivalului Internațional de Film de la Cannes doi ani mai târziu.

Nu știam nimic despre realism, cu atît mai puțin despre adevărul existențial și încă nu pricepusem că mă născusem, trăisem și urma să îmi petrec restul vieții în minciună. Pentru că filmul vorbea – altfel – despre o țară, o provincie, un sat și un popor fardate oficial de o propagandă subtilă, de veche durată, care fusese reinterpretată după 30 decembrie 1948 și începuse cu poporanismul, sămănătorismul, post-memorandismul, glorificarea poeziei idilice a lui Coșbuc și Goga, fotografiile reginei Maria în port național, ale micului Mihai în costum de șef al cercetașilor. Mitul românului – cu atît mai mult al ardeleanului – era că acesta e bun, blînd, generos, înțelept, non-violent, poet, gospodar, generos, sensibil, curat, drept, cinstit, eroic ș.a.m.d.

Filmul scotea la iveală mizeria de sub luciul rîurilor carpatine, al lacurilor de munte, jegul din Dunăre, violența latentă, minciuna, ipocrizia, disperarea neputinței de a urla adevărul. Un soi de Castelul lui Kafka pe plaiuri mioritice, cu umbra moldoveanului, munteanului și ungureanului ridicînd Baltagul în noaptea sadică a zidirii lui Manole, la ascunzișul zidurilor Morii fără de noroc. Mi-am dorit mult să avem acest film pe cinepub.ro și în numele întregii echipe îi mulțumesc lui Iosif Demian, Ancăi Puiu și Mandragora pentru că ne-au făcut această, deopotrivă, onoare și bucurie

„O lacrimă de fată” este un film despre căutarea adevărului. Demian deturnează așteptările publicului și se concentreaza pe identificarea adevărului, cel al oamenilor și al locului, apelând la o terță privire a unei camere diegetice și a unui cameraman, înzestrat cu capacitatea de a-l surprinde. Cu toate astea, adevărul se ascunde printre tăieturile de montaj. Demian nu reinventează un truc nou, dar îl folosește într-un mod propriu. În tandem, modernitatea cinematografică, o înșiruire de imagini brute, voalate și atent studiate, uniforme, se îmbină ca într-un dans, uneori violent, alteori lin.

Iosif Demian a emigrat în Australia la trei ani după ce filmul său a rulat la Festivalul de la Cannes. „Când m-am apucat să fac O lacrimă de fată, m-am gândit «ce-ar fi dacă acest film ar fi ca un banc?», pentru că la vremea aceea singurele care circulau fără să fie oprite erau bancurile. Și aşa am și făcut. Ţin minte că le-am spus actorilor bancul meu preferat: Georgică vine de la şcoală plângând şi-i spune mamei «Mamă, eu nu mă mai duc la şcoală niciodată». Şi maică-sa îi spune «Georgică, trebuie să mergi la şcoală din două motive: în primul rând, ai 55 de ani. Şi în al doilea, eşti directorul şcolii» Dacă v-a plăcut bancul, o să vă placă şi filmul”, spune Iosif Demian într-o sesiune de întrebări și răspunsuri din 2010.