Pᾰstrȃnd zestrea geneticᾰ a locului din care provine respectiv a Maramureṣului istoric, Maria Casandra Hauṣi reuseṣte sᾰ redea ancestralul din muzica pe care o interpreteazᾰ. Deṭine o tehnicᾰ vocalᾰ impecabilᾰ care îi permite sᾰ redea imagini ale autenticului ṭᾰrᾰnesc din nordul ṭᾰrii ducȃndu-ne cu gȃndul la rᾰdᾰcinile doinei din perioadele strᾰvechi manifestate în acele cȃntece Demy semnalate în scrierile sale despre doina de profesorul ṣi etnomuzicologul Emilia Comiṣel ṣi celebrul compozitor Béla Bartók. Tehnica vocalᾰ pe care o foloseṣte în cazul loviturilor de glote specificᾰ zonei (horea în grumaz, horea cu noduri) este foarte bine pusᾰ la punct ṣi stᾰpȃnitᾰ cu mᾰiestrie de interpretᾰ.
În spectacolul realizat ARHAIC de Nicu Covaci existᾰ o simbiozᾰ perfectᾰ între interludiul instrumental care tinde sᾰ imite vocea umanᾰ ṣi vocea umanᾰ care se contopeṣte cu instrumentul devenind practic o prelungire a acestuia, cu toate cᾰ îṣi pᾰstreazᾰ identitatea.
Deschiderea pe care o are Maria Casandra Hauṣi a dus ṣi la îmbinarea fericitᾰ a douᾰ genuri muzicale diferite, nᾰscȃndu-se în acest fel graṭie fenomenului hibridizᾰrii un nou gen de spectacol ce a cᾰpᾰtat în timp prizᾰ la public, aici fiind vorba desigur de etno-rock, respectiv colaborarea dintre Maria Casandra Hauṣi ṣi Nicu Covaci. Din aceastᾰ colaborare au rezultat piese în care folclorul tradiṭional este inteligent folosit iar melodiile rezultate îmbinᾰ elementul tradiṭional cu cel modern de rock.
Prin muzica pe care cei doi o realizeazᾰ se impune o anume sacralitate pe de-o parte a actului artistic în sine iar pe de altᾰ parte cea a îmbinᾰrii celor douᾰ elemente componente, ṣi-anume: muzica de tradiṭie oralᾰ ṭᾰrᾰneascᾰ cu muzica rock. Cumva cele douᾰ elemente au nᾰscut o sacralitate simbolicᾰ a actului artistic în sine.
Un alt element care se remarcᾰ în acest spectacol este cel al continuitᾰṭii pornind de la continuitatea în discursul (a se vedea preluare ṣi completarea discursului instrumental de cel vocal) pînᾰ la concepṭia unitarᾰ de continuitate a spectacolului.
Deṣi aparent piesele componente ale acestui puzzle artistic avea fiecare individualitatea sa totuṣi ideea de scenariu al acestui spectacol a pus în valoare pe fiecare dintre ele legȃndu-le ṣi dȃndu-le o continuitate încȃt în sufletul spectatorului sᾰ fie creatᾰ emoṭia euforicᾰ a unui lucru unic ce începe mereu ṣi se tot continuᾰ.
Am avut onoarea ṣi privilegiul de a fi unul din foarte mulṭi martori prezenṭi la concertul ARHAIC conceput de Nicu Covaci împreunᾰ cu invitaṭii sᾰi Maria Casandra Hauṣi, Adrian Naidin, Roxana Zanga ṣi Daath Yug. Acolo am trᾰit într-o continuᾰ revelaṭie, purtat parcᾰ într-o stare de transᾰ, într-un permanent vȃrtej ṣi amestec de stᾰri, de trᾰiri ṣi emoṭii iar corpul parcᾰ mi-a fost mutat, transportat într-o altᾰ dimensiune, într-un alt timp ṣi un alt spaṭiu.
Despre muzica sa, Maria Casandra Hauşi: ’’Muzica pe care o reprezint trezeşte conştiinţa noastră, revitalizează simțurile vitale, înalţă inimile, ne deschide mintea, ne luminează sufletele. Este vocea mamei.
Așa cum pruncul din pântece iți recunoaște vocea… așa o recunoaștem şi noi pe ea. Este muzica tradițională românească din Maramureș, grai străvechi, glas străbun. Este muzica ce te lasă să iți auzi şi să iți asculți inima.
Nefiind o muzică ambientală, ea se impune singură. Te obligă la ascultare şi cugetare. Sunt hori păstorești, sunt doine ori duine, precum am aflat că mai sunt denumite pe aici, denumirea provenind de la refrenul ce încheie de obicei fraza muzicală: „dui, dui, dui”… iar acestea la rândul lor sunt însoţite de loviturile de glotă specifice zonei noastre. Un alt refren specific Maramureșului este şi „zî-hîi-hîi”… aici loviturile de glotă se formează pe vocala “î”. Trebuie să îți mărturisesc aici ceea ce mi-am amintit acum. Vorbind cu Nicolae Pitiş, rapsodul popular din Lăpușul Românesc, cel care a cântat pe coloana sonoră a filmului “Pintea”, cel care în 2011 a fost desemnat Tezaur Uman Viu, să-i spunem “sfătuitorului meu”, “mentorului meu”, vorbind despre lume, despre hori mi-a spus: „Fată, d-apoi tu când li-i horii pă aiestea să nu meri mai încolo de tri cu “dui-dui-dui”, a treia să îți hie ce’ mnicuţă de înturnare a glasului, să nu hi ca aciăla de zice ”frunza verde, verde, verde, verde, verde… verde” până când? Până să uscă.” La fel şi cu „zî-hîi-hîi” să se înţeleagă că e un îndemn: „zi, că îi, da… îi… cum (precum) ai întreba: Mă, îi?… Şi-ţi zâce: Îi, îi….Așa zice moroşanu’… Mă, îi de omenie Ioa?… Da, mă îi, îi… Zî-hâi, îi- îi, adică îi, da îi”… așa să se audă şi în horit. Totul e cu înţeles.
Eu şi dacă zic „măi” în cântat, îl gândesc… nu îl iau ca pe un simplu refren… completare la a opta silabă din vers. Cuvintele de legătură să se simtă că-s cuvinte de legătură… Îmi place tare mult să cânt în Limba Română. E o limbă atâta de generoasă în înţelesuri…Doina nu se plânge, nu se lamentează, mărturisește curat şi „lămurit în foc” îi este graiul. Iar tempoul este pulsaţia inimii… bătaia inimii.’’
Articol realizat împreunᾰ cu prof.univ.dr. etnomuzicolog Otilia Pop-Miculi ṣi drd. coregraf Constantin Enache
