Este ca în filme. În cele mai multe filme de tip Hollywood se pune chestiunea destinului. A viitorului. A prezicerilor Adică, vorba mătuşii Fira, ce ţi-e scris pe frunte, se împlineşte. Oricât ai dori să înfrunţi şi să lupţi cu cheile veşniciei, uşa „previziunilor de viitor” rămâne închisă. Este posibil ca o dată, de două ori, acea uşă, care e „destinată” fiecăruia, să se întredeschidă, dar numai pentru ca să ţi se dăruiască din partea Proniei o lingură de aer. Atât! Nu mai mult.
Ion Dulegeac, în „Cotul destinului” (Editura Romhelion, Bucureşti, 2015), desfăşoară un exerciţiu de scenariu de film. Eroul cărţii, Ioan Brâncoveanu, care chiar se trage din spiţa domnească a Brâncovenilor, în aspiraţia lui de a-şi aduce străbunii mai aproape deschide o afacere care constă într-o crescătorie de cai de rasă. Dar nu numai atât. Dacă şi cât a reuşit în acest demers, este greu de precizat. La pagina 12, citesc:
„Dragostea de viaţă a brâncoveanului, cât şi dragostea de cai făceau ca însăşi acea păguboasă activitate să devină frumoasă, uneori chiar fascinantă. Era convins că să iubeşti viaţa înseamnă să ai voinţă, să ai vitalitate şi energie, dar să dai dovadă şi de îngăduinţă, să vibrezi atunci când vezi crescând un mânz în grajdul tău, căci puiul de cal zburdă pe terenul înverzit al pajiştei din dragoste pentru viaţa lui. Să-ţi placă viaţa înseamnă să te bucuri, să greşeşti, să reuşeşti, să eşuezi, să cazi, să te ridici, să înţelegi şi eşecurile altora, ca şi pe ale tale, să poţi să o iei de la capăt în faţa oricărui obstacol, convins fiind că el este acolo să te facă mai puternic, să te ajute, să-ţi ofere o lecţie de viaţă”.
Acest fragment de roman pare chiar un rezumat: ce a fost, ce este şi ce se va întâmpla de-a lungul naraţiunii. Întâlnim în desfăşurarea romanului vorbe celebre, maxime ale unor mari oameni ai lumii. Voltaire: „Un om care este neglijent cu propria sa reputaţie este nevrednic să o aibă”. Ludovic al XI-lea: „Când mândria şi îngâmfarea merg înainte, ruşinea şi paguba le urmează de aproape”. Schiller: „Un nume bun e o mare comoară” – desigur, autorul se referă la spiţa eroului său. Seneca: „Norocul este ceea ce se întâmplă când pregătirea întâlneşte prilejul”. Şi multe altele.
Întregul „destin” este calat pe proiecte europene pentru creşterea şi dezvoltarea cailor, este proiectat pe neputinţele Ministerului Agriculturii, pe activitatea hipică naţională, pe Autoritatea Hipică din România, cel mai adesea vine vorba despre Hipodrom, despre concursurile hipice de la noi şi de peste hotare. În aceste „reţele”, însă, naţionale şi internaţionale, se dezvoltă o întreagă mafie care urmăreşte activităţile cu cai. O nebunie întreagă. Unii activişti din domeniu sunt trădaţi, alţii sunt beneficiari. Până la urmă, romanul este o naraţiune despre viaţă. Povestea e scrisă ca „Aventurile submarinului Dox”, simplu, fără prea multă fandoseală literară. O scriere directă şi descrieri la fel.
Ioan Brâncoveanu, crescătorul de cai, nu o sfârşeşte bine. Asistăm la derularea unei elegii. Încep anchetele DNA, iar în spatele afacerilor cu şi despre cai este dezvăluit un joc murdar. Proiectele eroului Ioan Brâncoveanu sunt aruncate la un coş al Justiţiei.
Sursa: Comunicate de presa